Viteza. Aglomerația. Asta era viața pentru ea. Galagie si multe cuvinte, aproape la fel de multe câte lacrimi pe obraz.

Cu timpul totul a devenit mai simplu, si-a pierdut definitia de aventura. Or in sinea ei, cufundata in negare si iluzie, traia din plin o poveste de dragoste fantasmagorica. Intr-o viata ce nu avea limite de viteza.

Era si mai frumos, pentru ca era inceputul sfarsitului.

La miez de noapte cand a oprit in parcare, tristetea ei coplesitoare cu aura albastra-violet a suferintei sale a reusit imediat sa atraga atentia celor din jur. Totusi pentru ea nimic nu mai era iesit din comun, a facut plinul si a urcat grabita, stia ca pe autostrada o asteapta rasaritul soarelui. De mic copil, in fiecare zi, sorbea cu apriga dorinta primele raze, simtea ca nimic nu-i apartine mai mult decat acele prime fascicule de lumina. Erau pentru ea, era sigura de asta.

Ironia sortii, exact atunci cand in valtoarea noptii, disperata a renuntat la acel sentiment… Cand accelera fara speranta, a pierdut de sub control siguranta viitorului si imediat acesta s-a evaporat strivit fara mila de airbag si centura.

Abia in acel moment, cand totul s-a oprit, in linistea absoluta a simtit cu adevarat intensitatea a vietii. Si nu mai era tristete. Pe asfaltul rece, siroi curgeau din rezervor, doar lagrimi negre…

Resemnata, nu mai astepta rasaritul, pentru ca in flacara ce a cuprins-o violent, a devenit in acea zi cel mai deosebit rasarit de pe autostrada.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s