Avea tot timpul și libertatea din lume ca să aleagă unde să meargă. Unii ar fi spus că evadează, dar ei nu-i mai păsa de gura lumii. Insula era minunată, atâta verdeață nu mai văzuse niciodată. După aterizare s-a îndreptat spre cetatea veche, pentru că așa se simțea și ea, bătrână. Simțea că insula în formele sale poartă amintiri demulte uitate ale istoriei, avea miros de pulbere și păsări albe. Iar timpul stătea pe loc. Ființa ei plutea inertă pe ulicioare, își auzea sângele cum clocotește și strigă trecutul. Și avea o singură dorință, să își dizolve sufletul, și carnea, și întreaga făptură. Poate așa va reuși să nu mai simtă.
Acum, că el a părăsit-o. Se simțea singură, orașul și fortăreața din inima ei erau pustii. În timp ce sentimentul de singurătate îi pătrundea în inimă, iar apa în plămâni, a auzit cântecul mării și era fericită. Pentru că era liberă, pereții cetății au fost dărâmați de durere și dobândise întregul univers.
