Lacrimi de singuratate

Când în ajun de sărbători îmi contemplez singurătatea, începe să mă macine un groaznic sentiment de vinovăție. Mă simt vinovată absolut pentru tot. Sunt vinovată că nu am știut să corespund așteptărilor. Sunt vinovată că am vorbit prea mult ori prea puțin, pentru absență sau prezență în exces. În tot și toate sunt mereu vinovată.

Am făcut multe greșeli, pentru că unii oameni au ales să mă ignore înțeleg că am fost ades nesuferită  și mi-e atât de frică că nu mai merit pe nimeni si voi ramane pentru eternitate singură. îmi dau lacrimile de frică și singurătate. Sunt sigură că în lumea asta sunt mulți oameni care sunt la fel de singuri, ori poate și mai triști. Ar trebui introdus în vocabular expresia – ”lacrimi de singurătate”

Atunci când nimic nu doare… pur și simplu din interior te macină singurătatea, când știi că nimeni nu te vrea și nu te poate accepta așa cum ești.

Oare exiști? Oare ne vom întîlni și vei fi mereu lângă mine? Oare vei fi tu acel care nu va ignora prezența mea?

Dacă esti acolo undeva, te aștept în vis.  La munte.

tumblr_oal16mppP91s7mdxpo1_500.gif

 

Cantecul marilor

Avea tot timpul și libertatea din lume ca să aleagă unde să meargă. Unii ar fi spus că evadează, dar ei nu-i mai păsa de gura lumii. Insula era minunată, atâta verdeață nu mai văzuse niciodată. După aterizare s-a îndreptat spre cetatea veche, pentru că așa se simțea și ea, bătrână. Simțea că insula în formele sale poartă amintiri demulte uitate ale istoriei, avea miros de pulbere și păsări albe. Iar timpul stătea pe loc. Ființa ei plutea inertă pe ulicioare, își auzea sângele cum clocotește și strigă trecutul. Și avea o singură dorință, să își dizolve sufletul, și carnea, și întreaga făptură. Poate așa va reuși să nu mai simtă.

Acum, că el a părăsit-o. Se simțea singură, orașul și fortăreața din inima ei erau pustii. În timp ce sentimentul de singurătate îi pătrundea în inimă, iar apa în plămâni, a auzit cântecul mării și era fericită. Pentru că era liberă, pereții cetății au fost dărâmați de durere și dobândise întregul univers.

tumblr_n4amhbfakb1srjrepo1_500

Am renuntat.

– Tu n-ai iubit cu adevarat, altfel forta magica a nesabuintei te-ar fi coplesit. Cine indrazneste sa gandeasca or sa prezica, atunci cand omul e posedat de cel mai puternic sentiment uman? Cersetorii, oameni slabi si fara arme reusesc sa detroneze regi si sa distruga imperii, din dragoste pentru de copii sai. Din dragoste pentru patrie soldatii se avanta fara frica in lupta crancena cu moartea. Inteleptii se ridica la cer si sar in iad – din dragoste pentru adevar. Absolut tot pe acest pamant este fara scrupule supus transformarii, din dragoste pentru frumos. Tu insa, ce ai facut din dragoste?
– Am renuntat la ea.

simplu

La nastere, impreuna cu viata primim in dar si nemurirea. Vei intreba atunci, de ce murim. Pentru ca pe parcursul vietii, savarsim o greseala – una singura, dar anume ea ne priveaza de sansa la vesnicie. Si care ar fi aceasta? Nimeni nu o poate cunoaste din timp, dar odata savarsita devenim muritori.
Vei recurge la argumentul ca nimeni nu a trait atat de mult incit sa confirme acest fapt, dar in acelasi timp nimeni nu a facut abstractie de la regula.
Logic… acum inteleg care a fost greseala mea, nu e usor sa ajungi la asta.
Dar eu am inteles.
Greseala mea a fost ca nu te-am cunoscut mai devreme. O greseala ce merita cea mai aspra pedeapsa, faptul ca nu am fost si nu voi fi langa tine atunci cand vei avea nevoie.
As fi dorit sa inchei cu o fraza inteleapta, profunda, dar in minte imi vine doar un simplu: ”Te Iubesc”

La Corrispodenza (2016)

13094104_1002097459897691_5910752301142694702_n

unde?

E atat de frumos sa revii pe un drum cunoscut, sa stii ca la sfarsit de cale te asteapta cineva… pentru fiecare e diferita cararea, totusi pana a gasi acel sentiment oare cate drumuri mai avem de parcurs in viata? or cel care are mereu tendinta de a calatori risca sa nu isi gaseasca niciodata linistea… pentru tine, care e drumul spre casa? unde e acasa?

nicolae-grigorescu-fete-lucrand-la-poarta

un rasarit pe autostrada

Viteza. Aglomerația. Asta era viața pentru ea. Galagie si multe cuvinte, aproape la fel de multe câte lacrimi pe obraz.

Cu timpul totul a devenit mai simplu, si-a pierdut definitia de aventura. Or in sinea ei, cufundata in negare si iluzie, traia din plin o poveste de dragoste fantasmagorica. Intr-o viata ce nu avea limite de viteza.

Era si mai frumos, pentru ca era inceputul sfarsitului.

La miez de noapte cand a oprit in parcare, tristetea ei coplesitoare cu aura albastra-violet a suferintei sale a reusit imediat sa atraga atentia celor din jur. Totusi pentru ea nimic nu mai era iesit din comun, a facut plinul si a urcat grabita, stia ca pe autostrada o asteapta rasaritul soarelui. De mic copil, in fiecare zi, sorbea cu apriga dorinta primele raze, simtea ca nimic nu-i apartine mai mult decat acele prime fascicule de lumina. Erau pentru ea, era sigura de asta.

Ironia sortii, exact atunci cand in valtoarea noptii, disperata a renuntat la acel sentiment… Cand accelera fara speranta, a pierdut de sub control siguranta viitorului si imediat acesta s-a evaporat strivit fara mila de airbag si centura.

Abia in acel moment, cand totul s-a oprit, in linistea absoluta a simtit cu adevarat intensitatea a vietii. Si nu mai era tristete. Pe asfaltul rece, siroi curgeau din rezervor, doar lagrimi negre…

Resemnata, nu mai astepta rasaritul, pentru ca in flacara ce a cuprins-o violent, a devenit in acea zi cel mai deosebit rasarit de pe autostrada.